Frunzele cad, inimile se ofilesc.
''Viata mea e un dezastru''-spunea ea , incercand sa-si faca glasul sa sune cat mai glumet ca sa nu para atat de prapadita pe cat se simtea.''Adu-mi o planta care sa ma aiba ea in grija, care sa-mi spuna vorbe dulci , sa-mi faca curte , sa ma rasfete ea pe mine..''.Nu i-a raspuns atunci, dar a revenit peste cateva zile cu un buchet de margarete, in grija carora a dat-o pentru scurt timp.Apoi i-a adus liliac.Si nu i-a parut rau.I-a ras in fata atunci cand i-a adus bonsaiul , spunandu-i cu cata minutiozitate trebuie sa aiba grija de el.Era singurul cu care mai putea vorbi.Se mutase de putin timp impreuna cu el , sa se bucure impreuna de frumusetea micului pomisor.Nu putea sa spuna ca il ingrijise prea bine .Poate ca nici nu era nevoie , pentru ca fericirea ei neasteptata, speranta ei inaltata pana la cer aduceau lumina si caldura indeajuns, pretutindeni in jur.Doar ca , in timp s-a otravit de prea multe secrete venite dintr-o istorie bolnava de nimicuri.Ramasesera doar discutii intre ei.Doar atat.Ea , statea , zi de zi , catarata in varful patului privind cum soarele iesea , intra din nori.Auzind fiecare pas al fiecarui trecator.Privind fiecare buburuza care se aseza pe fereastra ei.Si zambea.Isi spunea mereu''viata mea e un dezatru'' si constiinta ei invatase acest lucru ..si parca repeta fara ca ea sa stie.Bonsaiul statea intr-un colt nevazut de nimeni , stiut numai de ea.In dimineata aceea de dupa cea dintai cearta a lor, ea a gasit primele frunze cazute pe masuta pe care asezase ghiveciul verde din care rasarea bonsaiul.Apoi, de-a lungul lunilor urmatoare , au inceput sa i se usuce ramurile.Una cate una.Cum si ei i se usca fiecare particica din corp.Impreuna faceau totul.Fusesera lunile cele mai complicate.Lunile zbaterilor si ale deznadejdilor.Ale intrebarilor naroade, fara nicio sansa de lamurire.''De ce , cateodata , dragostea nu este de ajuns?De ce lasam in urma mereu povesti neincheiate , iubiri incalcite care sa ne otraveasca si zilele de dincolo de evadare?''.Se intreba ea ca si cum cineva ar fi ascultat-o de dincolo de geam.In zadar si-a inceput , la un moment dat, exercitiul iremediabil care-i fusese indicat de la inceput.Ii vorbea bonsaiului mereu, il alinta , ii spunea vorbe tandre.Se confesa lui ca unui prieten.Ii spunea ce drag ii e ..si cat de aproape.Cum i-a ramas el singurul sprijin de nadejde , cum numai pe el il mai avea.Da.Pomisorul n-a mai infrunzit niciodata cu bucuria de la inceput , facand-o sa inteleaga ca , uneori , ceea ce se strica la o planta cu suflet si la o iubire plina de seva nu mai poate fi reparat.Ca frunzele care cad nu mai pot fi lipite inapoi.Ca inimile in care se ofileste increderea nu mai au puterea sa bata din nou cu forta primelor nadejdi.Ramasese singura , cu un singur zambet ..pentru toate.
Daduse play.
Comentarii