Desteptatorul.

Pierduti in timp?Care timp?

Sfera galagioasa a acestui sentiment ciudat,da,chiar asta care te pune in situatia sa vezi lumea zburand ,este motivul pentru care noi suntem asa de dispusi sa iubim tridimensional.Iubesti,astepti sa fii iubit,zambesti,astepti sa ti se zambeasca,mergi,astepti sa auzi alti pasi in spatele tau,esti fericit,astepti... sa ti se spuna ca se vede asta.Timpul trece peste tine,cand tu mergi inapoi,dar cu inima inainte.Ti se pare ca totul este schimbat ,vezi fete noi,rasete,grimase care te preocupa din ce in ce mai mult.Adori sa alergi dar ca si cum te-ai plimba,dar doar in inima ta sa simti ca alergi.Faci eforturi,dar timpul iti calca zambetele,te destrama din acea fiinta inimaginabil de sufocata de placerea frumosului si te duce in spatiul sters de orice urma de vise.De ce tocmai acum cand tu aveai un prieten asa de bun ,''sufletul''? De ce tocmai cand iti doreai sa faci totul intr-un mod ireal,a aparut un''ceva'' care te-a adus pe axa normalului?Timpul ne ocupa timpul,ne face sa fim cat mai nerabdatori,ceea ce ne spulbera de acest paradox neinteles,iremediabil si pur si simplu neindemanatic.De ce mereu astepti sa treaca timpul ,doar pentru ca ai un sentiment pe care trebuie sa-l incrucisezi cu persoana care,de asemenea si ea asteapta o anumita ora,zi,luna, cand o sa aiba un pic de curaj -necuraj sa zica cu adevarat ca da,a trecut mult timp si simte ca este una si aceeasi cu tine.Daca simtim asta pe moment ,de ce trebuie sa asteptam ca sa ne simtim epuizati de atatea sentimente?Sentimentul ala vrea sa se iubeasca cu un altul,vrea ca tu sa ii dai un ajutor.Vorbeste-i.Nu-l lasa acolo in tine,ca mai apoi sa nu mai stii din ce parte a corpului sa il iei.Si..observi cu o anumita nepasare virgina ca rabdarea asta si acest''cutremur''al sufletului te-a facut doar sa fii invadata de un amalgam de sentimente.Prea multe,dar totusi ,cu un scop.Totul are un scop ,numai timpul nu isi are loc in capul meu.Te vad,dar in acelasi timp te simt.Traim pe o panza,imbarligata in asa fel incat sa gasim ,mai mereu calea care ne aduce undeva,dar tot intr-un cerc,intr-un infinit balans al necunoasterii.Nu ne cunoastem indeajuns,nu stim ce e cu noi,nu am ajuns la momentul in care suntem doar noi pe acea panza.Mereu ne balansam tinand de mana pe cineva,ca sa nu cadem.

E mai grea asteptarea pentru momentul cand o sa ne putem tine echilibrul pe aceasta indurerata ata a cunoasterii.Dar pana atunci,ne place necunoscutul.Are un farmec aparte de care nu ne putem desparti,chiar daca timpul nu ne lasa loc si pentru altceva.

Visez ca te gasesc..in grandioasa mea reverie de neajunsuri!

~ Amadeus - Love In Sicilia ~

Asculta mai multe audio instrumentala